Cine este de fapt Amalia? | Discuție Liberă

Salutare, tuturor! Azi, pentru că tot am intrat într-un nou an, am de gând să vă vorbesc.
Nu despre filme, muzică sau cărți, ci despre mine!
Sunt Amalia, am 15 ani, sunt la filologie, ador cărțile și văd viața puțin diferit, dar, în același timp sunt Elena!
Pentru alții sunt Ami, Ame, Ama, pentru majoritatea sunt Amalia, dar cine sunt eu pentru mine?

Am de gând să vă povestesc ceva ce nu cred c-am povestit multor persoane.
Eram azi în mașină, în drum spre casă, și m-am gândit la “Elena”, acea Elena care am fost cândva. Primul gând al meu a fost “Cât de departe e acea perioadă acum, cât de străin mi-a devenit acest nume…!”. Și chiar așa este.
Să vă spun cum era Elena: Era copilul ăla care renunța la primul obstacol, care nu vedea decât înainte, nu și în stânga sau dreapta, care nu știa ce e distracția, dar știa ce e aia să fii tocilar.

Viața ca Elena era monotonă, simplă, o altă copie a societății, deja clișeu… În momentul în care am decis, la sfârșitul clasei a 8 a, să devin Amalia, pot spune că a fost cea mai bună decizie a vieții mele. Am pierdut legătura cu majoritatea persoanelor ce existau în viața Elenei, mai puțin familia. Acum, când cineva mă strigă așa, mă simt de parcă ar rechema o rămășită a trecutului meu, o parte din mine pe care nu o mai doresc, dar pe care nu o pot nici arunca. Poate că nu vreau asta. Poate că atunci când voi ajunge unde mi-am propus voi reflecta asupra trecutului și voi spune “La naiba, am reușit tot ce n-am putut cândva!” și chiar așa e.

Am pus punct unei vieți, am devenit criminala propriei persoane, propriului caracter și stil de viață, doar pentru a lăsa să se nască o persoană total diferită: Amalia!
Cine e Amalia? Amalia e fata aia care, înainte de toți și toate, acum se gândește la ea, care a învățat să lase uneori învățătura pe locul doi, care acordă atenție posibilităților, care nu mai crede în Dumnezeu și care, acum, țintește și visează departe.
Ca Amalia am reușit în 2017 tot ce nu am reușit ca Elena în ultimii 5 ani din viață, când am început și eu să gândesc rațional, nu precum un copil ce, de altfel, încă sunt și încă mă simt.

Am reușit să-mi găsesc vocația, cel puțin o parte din ea, mi-am descoperit pasiunea pentru poezie, pasiunea pentru jurnalism, am descoperit că trebuie și că pot să mă ridic atunci când m-am împiedicat, că trebuie să fac ce cred eu că e mai bine, nu ce cred alții. Nu puține mi-ai fost zilele în care Elena se gândea “Eu n-am nici o pasiune, nici un hobby, eu nu am nimic!”, iar acum…am ajuns unde nici măcar nu am visat.

Acum, vă doresc si vouă, tuturor celor ce citiți asta, un an cât mai bun, cât mai fericit, și țineți mine: Faceți ce doriți, cădeți, răniți-vă și visați, dar niciodată să nu renunțați!

Advertisements

4 thoughts on “Cine este de fapt Amalia? | Discuție Liberă

    • Copila Cărților says:

      Mi-am pus problema: Dacă Dumnezeu e atât de bun și ne iubește atât de mult, de ce noi continuăm să suferim?
      De aici a pornit totul. Mintea mea acum nu-și poate imagina cum această zeitate a creat pămnâtul. Nu e logic. Nu e științific. Nu e demonstrabil. Nu am nimic cu religiile, de orice tip, îi respect pe creștini, încă sunt botezată sub creștinism, dar eu nu mai cred în ceva fără să pot să văd dovezile. 🙂

      Liked by 1 person

      • vertigod says:

        Mă gândeam că o experiență aparte te-a făcut să respingi ideea de Dumnezeu, de asta și întrebasem. Mă bucură un lucru la răspunsul tău- faptul că îndoilelile sunt privitoare la divinitate și nu la religie sau la biserică. Practic, e o legătură directă cu dumnezeu și nu un pretext.
        Legat de problema pe care ți-ai pus-o, răspunsul se găsește în cadrul oricărei religii, de la creștinism la budism; evident, fiecare are interpretarea ei conform valorilor și principiilor pe care se bazează, însă răspunsul există. Sunt sigură că ai căutat, deci nu are rost să dezvolt subiectul ăsta.
        Totuși, am să îți spun altceva. O să povestesc puțin, deci sper să nu îți pierzi răbdarea. Am o stare destul e bună azi, de asta și avântul spre comunicare.
        Provin dintr-o familie creștin ortodoxă, însă până la mama mea, nimeni nu a fost practicant, ci doar credincios de formă, cu numele, mai exact. Cât am fost în clasele primare iubeam tot ce ținea de biserică și de spiritualitate. Într-a șaptea lucrurile au luat o întorsătură urâtă- am ajuns să urăsc ideea de dumnezeu, într-atât încât nu suportam să aud vorbindu-se de el. Cu un an înainte am fost agresată sexuală și, de asemenea, anturajul din perioada aceea a avut un impact uriaș asupra modului în care mă raportam la viață și la valori. E greu să găsești tineri frumoși în secolul ăsta, tineri capabili de sacrificiu și de simțire așa că am avut prieteni nepotriviți până în vara dintr-a șaptea când am renunțat la toți și am început să citesc. Cititul m-a ajutat să îmi ocup timpul și, cum de mică singurătatea mi-a plăcut, nu m-a deranjat să nu mai am prieteni.
        Peste perioada aia în care negam existența am trecut cumva. Vreo doi ani credința în dumnezeu era amestecată cu influențe budiste, după care mi-am revenit. Statornicia a ținut până într-a 11-a când am trecut prin niște perioade mai de căcat și când am început să trăiesc după fundamentele pesimismului. Mi-am găsit refugiu în filosofie. Am cunoscut o persoană, care îmi este prieten de suflet, dar care a murit în iulie. Cel mai probabil a fost sinucidere.
        August, septembrie și noiembrie și decembrie au fost un chin (încă este un chin), mai ales că în vară am admiterea și nu îmi permit să pierd timpul sau să jelesc. Faza e că, primele luni, cu precădere în august, voiam să mă sinucid. Problemele mele cu depresia, sinuciderea și tristețea sunt mai vechi, dar faptul că aveam un prieten care înțelegea mai mult decât toți contemporanii la un loc, m-a ajutat. Cu toate că, prietenul era cu un picor și jumătatea în groapă. Și acum e complet în groapă, iar eu sunt pe margine :)).
        Revenind, eu mă rugasem să iasă bine, să găsească un om care să îl ajute, iar când am văzut finalitatea a tot ceea ce am cerut, mi-a venit foarte greu să mai cred în ceva. Am fost supărată și dezamăgită și refuzam orice contact cu spiritualul. Nici nu mă puteam pune în genunchi, nici să îmi fac cruce. Mă uitam în gol și nu mai simțeam nimic. Aveam impresia că m-a abandonat dumnezeu. Acum e martie; nu pot să spun că sunt mai bine. Timpul m-a ajutat doar să mă obișnuiesc cu ideea. Trebuie să mai spun că aproape zilnic mă întâlnesc cu situații de tip coincidență- fraze spuse de prieten, lucruri apreciate de prieten, numele, ziua în care a murit (joi apare încontinuu- în cărți, în articole).
        Nu mă deranjează că e mort, pentru că oricum viața asta e un căcat. E modul în care a murit, întrucât știi (probabil) cum vede biserica sinuciderea și ce finalitate au sinucigașii (din perspectiva creștinismului). Poziția bisericii față de acest aspect a fost un alt element care m-a făcut să nu găsesc mângăiere în ea și în dumnezeu.
        Ironic, ceea ce m-a ținut în viață a fost tocmai ideea de dumnezeu. Tot timpul câț am avut gânduri negre, mi-am spus că nu mă pot sinucide, întrucât cred. Pentru mine, viața asta nu are valoare într-atât încât să o trăiesc în lipsa divinității. Cioran m-a ajutat enorm prin vorbele- “Cum să crezi și să te nimicești?”
        De asta, am hotărât ca momentul în care nu mai cred în dumnezeu să fie ultimul moment. Dacă voi ajunge în punctul ăla, viața mea nu o să mai aibă sens, deci mă voi sinucide fără a șovăi. Cât timp sunt convinsă că există viață veșnică și un dumnezeu, voi trăi, oricât de chinuitor ar fi.
        Apoi, să îți spun sincer, sunt sigură că dumnezeu există și mă bucur că existența lui nu poate fi dovedită științific, întrucât asta arată cât de neputincioși suntem în raport cu necunoscutul, cât de mici și de inutili suntem. Mă bucură și sper să nu se ajungă ca dumnezeu să fie redus la o axiomă, întrucât ce farmec ar mai avea să îl cunoaștem într-un mod atâț de lipsit de intimitate, atât de brutal și de searbăd?
        Ți-am povestit atât de multe (și iartă-mă că pe alocuri nu se prea leagă) doar ca să nu trântesc un: cred în dumnezeu și văd rostul suferinței. Am vrut să vezi că, deși am suferit și sufăr (poate nu e atât de tragic, dar fiecare suferință este cea mai mare pentru omul care o trăiește), văd rostul suferinței în viața omului și motivul pentru care dumnezeu îngăduie suferința pe pământ.
        Adevărul e că eu îs puțin mai ciudățică- îmi place suferința și nu aș vrea să fiu lipsită de ea. Mizeria, suferința, urâtul- îmi plac.
        Încă ceva și promit că mă opresc.
        Presupun că crezi în bunătate, în dragoste, în fericire, în tristețe, în urât, în frumos- în toate astea și altele de genul. Păi, pentru mine e ca și cum mi-ai spus deja că crezi în Dumnezeu. Cearta cu dumnezeu nu înseamnă necredință și orice om se ceartă, măcar odată în viață, cu creatorul.
        Tot ce ți-am spus sunt păreri personale, formate în urma experienței de viață. (cu 3 ani mai multă decât a ta :)) )
        Bun, ai grijă de tine și spor în tot ceea ce faci!
        scuze pentru mesajul mult prea lung, dar cred că nimic nu e întâmplător și poate măcar ceva din ce am spus aici va avea un impact asupra ta (nu în sensul să reconsideri vreuna din părerile tale, ci doar așa- ia-o ca pe o discuție la întâmplare și ciudată)
        mă simt destul de prost că am scris atâtea căcaturi, dar eh asta este

        Liked by 1 person

      • Copila Cărților says:

        Dacă e să pun problema în modul ăsta, putem spune și anume câteva experiențe: moartea vărului meu într-un accident de mașină, pe când provocatorul accidentului a scăpat cu o zgârietură. Atunci m-am întrebat de ce dumnezeu ăsta a omorât un înger, aveam 10 ani. Moartea vecinilor mei, bolnavi de cancer. De ce dumnezeul nostru nu i-a vindecat dacă putea? De ce a creat bolile incurabile, războaiele și toate cele? Cât ne iubea divinitatea asta pe noi?
        Cu biserica n-am nici o problemă, dar aici mă refer la biserica și la preoții care încă nu sunt corupți de bani, care practică meseria pentru avere, pentru un statut social, nu pentru că ei cred neapărat cu ardoare in credința asta. Atunci când credeam în dumnezeu, știam și că el e unul și același, indiferent de religie.
        Da, nimic nu e întâmplător, se numește destin din punctul meu de vedere.
        Mă bucur că mi-ai împărtățit experiențele tale, triste totuși, și în același timp îmi pare și rău.
        De e o greșeală că nu cred n-am de unde să știu decât după ce voi muri, dar probabil voi renaște într-o altă viață, deci nici atunci nu voi afla! 🙂
        Și tu să ai grijă, fată dragă!

        Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s