Salutare, tuturor! Azi, pentru că tot am intrat într-un nou an, am de gând să vă vorbesc.
Nu despre filme, muzică sau cărți, ci despre mine!
Sunt Amalia, am 15 ani, sunt la filologie, ador cărțile și văd viața puțin diferit, dar, în același timp sunt Elena!
Pentru alții sunt Ami, Ame, Ama, pentru majoritatea sunt Amalia, dar cine sunt eu pentru mine?

Am de gând să vă povestesc ceva ce nu cred c-am povestit multor persoane.
Eram azi în mașină, în drum spre casă, și m-am gândit la “Elena”, acea Elena care am fost cândva. Primul gând al meu a fost “Cât de departe e acea perioadă acum, cât de străin mi-a devenit acest nume…!”. Și chiar așa este.
Să vă spun cum era Elena: Era copilul ăla care renunța la primul obstacol, care nu vedea decât înainte, nu și în stânga sau dreapta, care nu știa ce e distracția, dar știa ce e aia să fii tocilar.

Viața ca Elena era monotonă, simplă, o altă copie a societății, deja clișeu… În momentul în care am decis, la sfârșitul clasei a 8 a, să devin Amalia, pot spune că a fost cea mai bună decizie a vieții mele. Am pierdut legătura cu majoritatea persoanelor ce existau în viața Elenei, mai puțin familia. Acum, când cineva mă strigă așa, mă simt de parcă ar rechema o rămășită a trecutului meu, o parte din mine pe care nu o mai doresc, dar pe care nu o pot nici arunca. Poate că nu vreau asta. Poate că atunci când voi ajunge unde mi-am propus voi reflecta asupra trecutului și voi spune “La naiba, am reușit tot ce n-am putut cândva!” și chiar așa e.

Am pus punct unei vieți, am devenit criminala propriei persoane, propriului caracter și stil de viață, doar pentru a lăsa să se nască o persoană total diferită: Amalia!
Cine e Amalia? Amalia e fata aia care, înainte de toți și toate, acum se gândește la ea, care a învățat să lase uneori învățătura pe locul doi, care acordă atenție posibilităților, care nu mai crede în Dumnezeu și care, acum, țintește și visează departe.
Ca Amalia am reușit în 2017 tot ce nu am reușit ca Elena în ultimii 5 ani din viață, când am început și eu să gândesc rațional, nu precum un copil ce, de altfel, încă sunt și încă mă simt.

Am reușit să-mi găsesc vocația, cel puțin o parte din ea, mi-am descoperit pasiunea pentru poezie, pasiunea pentru jurnalism, am descoperit că trebuie și că pot să mă ridic atunci când m-am împiedicat, că trebuie să fac ce cred eu că e mai bine, nu ce cred alții. Nu puține mi-ai fost zilele în care Elena se gândea “Eu n-am nici o pasiune, nici un hobby, eu nu am nimic!”, iar acum…am ajuns unde nici măcar nu am visat.

Acum, vă doresc si vouă, tuturor celor ce citiți asta, un an cât mai bun, cât mai fericit, și țineți mine: Faceți ce doriți, cădeți, răniți-vă și visați, dar niciodată să nu renunțați!

Advertisements