Ea are o galaxie ce-i sclipește-n ochi atunci când o privești și realizezi că mintea-i e un univers atât de întunecat, dar atât de orbitor din cauza cometelor ce se plimbă-mprejur precum posibilitățile.
De multe ori visează mai mult decât doarme și cade în mrejele somnului gândindu-se la cum ar arăta viața ei într-un alt timp, alt loc, altă planetă, cu alte persoane și alte întâmplări.
Spun ea, deși mă refer la toată lumea, căci noi, oamenii, rămânem ființe și persoane chiar și după moarte.

Numărându-mi pașii pe care-i fac, desculță, prin noroiul ce-mi este presărat în fața ochilor, realizez că motivația mea sunt visele și visurile, dorințele și aspirațiile, speranța că “într-o zi voi ajunge acolo unde mi-am propus!”. Deși nu știi niciodată ce-ți rezervă viitorul continui să cred că nu e planificat, căci noi suntem creatorii noștri, mai presus de părinți și de orice altă linie de sânge, noi ne semnăm viața cu noroi. De ce? Din cauza alegerilor greșite pe care cândva le-am regretat, neștiind că fără ele nu ne-am bucura poate de succesul sau eșecul pe care-l avem astăzi, dar pe care-l putem pierde peste o secundă, minut, oră, zi…

Însă firea umană niciodată nu s-a mulțumit cu ce are. Nu de astea au murit milioane de oameni cândva? Mai presus de religie, dătătoarea de viață a războaielor, ăsta a putut fi pretextul. Dar cauza? Nu lăcomia atâtor regi și dictatori, după putere sau teritorii, a dus la moartea a, poate chiar, miliarde de oameni nevinovați.
Oameni care au visat cândva că luptând pentru regat/stat/patrie vor avea un viitor mai strălucit.
Naționaliști convinți, naivii de ei…

Ascultând Chopin și tastând de mama focului, încât mă dor buricele degetelor, realizez că în goana de a ținti visul la care aspiram, cândva, picioarele mi-au fugit în direcția opusă și au căzut pradă priveliștii unui alt vis mai strălucitor, mai bun, mai mare, mai imposibil, înainte ca mintea-mi să realizeze că, de fapt, anteriorul nu era ceea ce aveam nevoie, doar ceea ce doream cândva, ca un copil prostuț ce încă mă consider.
Ciudat că mi-e frică de înălțimi, dar și mai frică îmi e să nu mai pot să zbor vreodată. De ce de înălțimi? Pentru că aspir la ele, așa cum fiecare ființă face la un moment dat. Mi-e frică să mă aflu atât de aproape de vârful muntelui pe care tocmai l-am urcat, ca să nu cad, și astfel încerc să mă agăt de orice fir de speranță care mă ademenește spre infinit.

Și uneori parcă visătorii sunt mai realiști decât oricine. Despre ce scria Jules Verne? Un aparat care să transporte oamenii prin aer? Unul care să-i poarte până la cele mai întunecate colțuri ale oceanului? Uite că acum avionul a devenit cel mai sigur mijloc de transport, iar submarinele sunt într-o continuă dezvoltare.

Citeam o carte, iar un pasaj spunea așa: “Ficțiunea e adevăr, chiar dacă nu e realitate. Dacă vei crede doar în fapte și vei uita de povești, creierul tău va trăi, dar inima ta va muri.” Am realizat că noi înșine suntem ficțiune. Creațiile universului. Atomi și praf de stele. Astrele pe care le privim în fiecare seară, de pe acoperișul unei clădiri, se ascund și în noi fără să ne dăm seama măcar.

Nu e nimic greșit în vise. Îndrăznește să visezi departe, micuță făptură, și fă mereu lucrurile de care-ți poate fi cel mai frică!

Advertisements