“Ți-au spus
Să nu vorbești
Cu persoanele de pe internet
Pentru că pot minți
Și-ți “ruinează” viața.

 

Dar ce nu ți-au spus

E că acele persoane pot fi
Unele dintre cele mai bune pe care le vei întâlni vreodată.”

 

În seara asta, în timp ce-mi uscam părul și mă bâțâiam în fața oglinzii am început să fredonez. Mă gândeam apoi că cineva foarte drag mie a plecat recent, pentru scurt timp, din țară. Mă gândeam la distanță. Involuntar gândul mi-a fugit la toți oamenii care se află la o anumită distanță de mine.
Adevărul e că adevărata distanță e doar fizică, atâta timp cât simt că sufletele lor se află lângă al meu.

 

Azi nu vreau să vă vorbesc despre ceva, ci despre cineva. Prietenii de pe internet sunt un subiect puțin cam neatins, având în vedere cât de des comunicăm prin intermediul internetului, iar prietenii ăștia mi se par parcă cea mai bună parte.

 

Așa cum în copilărie am avut prieteni imaginari, în adolescență am început să cunosc tot mai multă lume. Din nu știu care motiv lumea se exprimă mult mai bine acum pe internet. Eu, de exemplu, mă exprim mai bine în fața unui străin cunoscut în mediul online pentru că, am eu impresia, el nu-mi poate face rău, e la o anumită distanță fizică față de mine, nu se poate întâmpla nimic.
Dar de fapt îmi poate face rău, involuntar, dar poate.

 

Aveam 12 ani când am cunoscut una dintre cele mai importante persoane ce m-au format ca om: Andra. Cine credea, acum 4 ani, că voi ajunge să țin atât de mult la cineva cunoscut pe internet? Nu știam ce făceam. Eram un copil. În 4 ani am plâns de-am umplut pernele, m-am bucurat, am dus dorul, am iubit prietenește, mi-am găsit unul dintre multele suflete pereche pe care le voi întâlni pe parcursul vieții. M-am uimit pe mine atunci când am văzut-o pe Andra la TV, într-un interviu despre cai (căci practică echitație) și am început să plâng. Atunci am înțeles adevărata valoare a prieteniei. Cât de tare poate durea distanța fizică. Ea e familie acum, a depășit stadiul de “bff” sau “prieten de pe internet”. Am întâlnit-o pentru prima oară la Galați. Era cununia civilă a surorii mele. Nu știam că aveam să o văd. Când mi-am dat seama ce ființă-mi zace-n fața ochilor n-a mai contat că mă vede lumea, că sunt aranjată sau am tocuri. Nu. Am sărit direct în brațele ei și am început să plâng. Eram un copil atât de naiv și atașat emoțional. Ca și acum.
Pe parcursul anilor am mai văzut-o, am mai vorbit cu ea, poate mai puțin, dar s-a păstrat aceeași legătură. Ea ar fi cel mai bun exemplu, deși au mai existat. Vorbesc cu persoane din toată țara, chiar și din India sau USA, sau, vorbeam, căci am pierdut la un moment dat legătura.

 

Cine e prietenul de pe internet? Prietenul de pe internet este acel suflet pe care-l întâlnești rar în viața asta parcă prea scurtă, căci acum mi-am dat seama ce rapid poate trece un an, și care te marchează atât de puternic încât va deveni o parte din tine și, dacă pleacă, are grijă să nu se facă uitat.
Prietenul de pe internet este acel suflet care se poate asemăna cu floarea soarelui. Se învârte mereu în jurul tău, te privește de la depărtare, dar parcă niciodată nu te atinge cu adevărat, doar mirajele acțiunilor sale.
Prietenul de pe internet este acel suflet care este un străin, un părinte, un amic, un iubit/iubită, un suflet pereche, un tot.

 

Prieteniile se leagă în ani și le trebuie doar o secundă pentru a se ruina. Sunt atât de fragile. Scapă pe jos o sculptură de sticlă. Ia vezi, mai e ca și acum o secundă? În ziua de azi oamenii au din ce în ce mai puțini prieteni, și ăia doar persoane alături de care ies “la un chef”, cu atât mai puțin persoane alături de care comunică cu adevărat, le împărtășesc lucruri, secrete, temeri.

 

Toți pentru unul și unul pentru toți s-a transformat în ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Definiția prieteniei a devenit abstractă și parcă prea generală.
Mă doare când văd suflete triste ce poartă măști impenetrabile, dar care zâmbesc, aparent, la ecranului unui mobil, însă în realitate la un mesaj care înseamnă atât de mult pentru ei. Mă doare și mai rău să știu că e o persoană pe care le este greu să o întâlnească. Urăsc să aprob că mă număr și eu printre aceste suflete.
Și totuși îmi simt sufletul încălzit atunci când mă cuprinde acel sentiment de împlinire. Când strâng în brațe pe cineva, după luni sau ani de așteptare, și mi se răspunde cu o îmbrățișare mult mai puternică. Bizar cum acest contact fizic poate salva vieți și e atât de necesar ființei umane. Poate că asta e ceea ce ne face oameni.

 

Ne naștem din iubire, trăim pentru iubire și murim pentru ea. Scopul vieții noastre este atât de banal privindu-l obiectiv, dar când devi acel pion de pe tabla de șah care este nevoit să apere regele ți-ai da ultima suflare de 1000 de ori și tot n-ar fi de-ajuns, nu? Păcat că adversarul nostru, viața, are miliarde de ani experiență și știe cum să-și facă ultima mutare.

 

Te-am lăsat, suflet naiv.
Fie ca umbra ființei tale să zboare-n univers împotriva inexistenței!

 

Advertisements