Ții minte atunci când erai copil și de ziua ta părinții te rugau să-ți pui o dorință înainte de a sufla și a stinge lumânările tortului?
Ții minte când, în fiecare seară de vară, stăteai pe gazonul din fața casei și priveai stelele, iar în cazul în care vedeai una arzând (aka căzătoare), îți puneai, din nou, o dorință?
Ții minte când alergai după pufurile păpădiilor, le prindeai, și iar îți puneai o dorință?
Să fii prințesă/cavaler, să ai o droaie de jucării, să ai numai calificative de “foarte bine” și, cel mai important, să ardă cumva în grădiniță caietele pe care educatoarea încerca să te învețe să faci bastonașe și liniuțe, erau cele mai aprige dorințe ale tale la acel moment.

 

S-au împlinit dorințele? Ai pocnit din degete și ți s-a schimbat viața? Ești altcineva? Nu, ești tot un copil, unul mai mare, unul mai naiv, mai nepregătit ca niciodată, mai nesigur pe el și cu mai multe griji.
Urăști prințesele, ești prea mare pentru a te mai juca cu păpușile barbie, iar bastonașele și liniuțele au devenit eseuri și comentarii literare care se întind pe câteva pagini. Pe scurt: totul e ca atunci, dar parcă mai greu.
Îmi amintesc cum, atunci când eram mică, priveam orașul ca pe ceva grandios, wow, goals cum s-ar spune, îmi doream să locuiesc acolo din tot sufletul (eu locuind, și în prezent, la sat). Acum aglomerația urbană, persoanele care te împing pe stradă sau la scara autobuzului (pentru a ocupa un loc jos) și căldura infernală a soarelui ce ricoșează în asfaltul încins și-ți arde pielea îmi provoacă atâta greață. Nu-mi vine să cred că mi-am dorit cândva să locuiesc acolo, iar acum îmi găsesc pacea în cântecul liniștitor al vrăbiilor ce-și au cuib fie în podul casei, fie în copacii sau vița de vie din jurul ei, în cântecul broaștelor și al greierilor de pe malul lacului, în briza și curentul oferite de vânt și în calmitatea și pacea cu care berzele se învârt în cerc, stoluri întregi chiar, pentru că este sezonul de împerechere. Nu că aș fi avut cum să împlinesc dorința la cei, maxim, 8 ani ai mei, dar bine că n-am luptat pentru ea.

 

Dar…ce-i asta? Contextul de “Luptă pentru dorințele tale!”? Ca un copil micuț, mezina familiei, credeam că totul mi se cuvine, că toată lumea, chiar și cei care nu fac parte din familie, dar care mă cunoșteau, există pentru a-mi împlini mie mofturile și pretențiile. În cazul în care îmi spuneau să-mi aduc singură ceva de mâncare, sau să-mi satisfac mofturile, spuneam “Nu pot!”. N-a fost deloc așa mai târziu. Pe măsură ce timpul trecea, iar eu creșteam, realizam încet încet că nu totul e roz, dar nici alb negru nu devine. Am realizat în scurt timp, cam pe la 14 ani, devreme sau târziu, nici acum nu știu cum s-o iau, că, de fapt, eu și numai eu, prin muncă, sacrificii și ore pierdute lucrând și perseverând, pot ajunte acolo unde îmi doresc, pot să-mi cumpăr tot ce îmi doresc, pot să fac orice “vor mușchii mei”. And, most of all, s-o luăm și pe engleză, nu e bine să te bazezi (sau să devi dependent, fizic sau financiar) de cineva, căci singura persoană care-ți rămâne mereu alături, indiferent de circumstante, e colegul de celulă (dacă ești în închisoare, că na…) sau eul tău interior.

 

“Acum înțelegi de ce Peter Pan nu voia să crească mare?”. Cea mai grea parte e să ieși din zona ta de confort, să lași să plece anumite persoane sau anumite lucruri cu care erai obișnuit(ă) și să încerci ceva nou. Să fii mare poate fi nașpa, în mare parte, dar e o plăcere incapabil de descris atunci când reușești ceva, ceva la care râvneai, doar prin propriile forțe.

 

“Secretul schimbării este să-ți canalizezi toată energia nu în lupta cu trecutul, dar în construirea viitorului!” – Socrate 

Advertisements