O piesă de basm | Târgoviște & Arefu

Salutări, dragilor! Ce mai faceți?
Am revenit azi cu o mică datorie, un articol angajament, dar care-mi face o deosebită plăcere, căci sunt ctitorul acestuia.
Acum câteva săptămâni, Dumitrel, profesor de filosofie în cadrul liceului la care studiez, mi-a propus să particip la această excursie și, de asemenea, să redactez acest articol, un fel de reportaj, un fel de story time.
Cu formalitățile de rigoare vă informez că a fost un parteneriat între trei școli primare, la care s-au mai adăugat 9 adolescenți și profesorii coordonatori. De asemenea, au participat nici mai mult, nici mai puțin, de 40 de copii de clase primare, deci dați-vă voi seama câtă nebunie se afla în jurul meu și al urechilor mele.

 

19 APRILIE

 

Am plecat din Călărași, orașul de baștină, la ora 7 dimineața, colectând de pe drum copiii de la Școala Gimnazială „Radu Vodă” și pe cei de la Școala Gimnazială nr. 192 București.
Drumul a fost pe cât de lung (până la Târgoviște), pe atât de monoton, tot ce vedeai în jur, în afara localităților rurale, era un imens pâlc de câmpie. Am avut norocul să stau lângă un băiețel, un băiețel care nu tăcea nici măcar o secundă, dar care, spre surprinderea mea, știa atât de multe pentru vârsta lui. Am împărțit cu el un sandwich și o sticlă de suc și l-am lăsat să povestească tot ce știe el despre Târgoviște și grădina zoo la care urma să ajungem, în ciuda faptul că tot ce-mi doream să fac în acel moment era să dorm puțin.

31195746_1978001538933184_3174635619681737130_n

Odată ajunși în Târgoviște, autocarul a parcat lângă Parcul Chindia, iar în nici măcar trei secunde, de la intrarea în parc, copiii au luat-o la goană spre standurile cu jucării și suveniruri. Probabil cea mai grea muncă a fost să nu-i lași să se atingă (sau să cumpere) acele squishy-uri, deși unul sau doi tot au căpătat ceva și s-au ascuns de ochii iscoditori ai profilor.
În incinta grădinii au scăpat de sub control. Toate potecile și potecutețe erau ocupate de mici copii de nici 10 ani care admirau animalele și întrebau din 5 în 5 secunde dacă ar putea, măcar o secundă, să le hrănească.
Momentul culminant a fost acela în care cei mici au observat că un iepure de patagonia își făcea veacul în afara cuștii, un mic evadator să spun așa, clandestin printre sutele de copilași. Din fericire, deși l-au speriat și personalul a trebuit să-l caute prin toată grădina, a fost pus înapoi în cușca lui.

Nu credeam că o excursie cu „d-alde d-ăștia mici” e așa complicată: Să-i ții  curați, să ai grjiă să nu deranjeze localnicii, să umble în șir indian pe un trotoar de nici un metru (la un moment dat) și să mai ai grijă și de propria persoană apoi.
Am vizitat după Curtea Domnească, iar dacă aici, în Călărași, asociez ruinilele de la periferie cu gunoaiele, în Târgoviște erau învăluite în așa de adâncă poveste (și legendă) încât erau încărcate de magie, mister și ireal.
Ghidul le-a oferit copiiilor scrictul necesar pentru vârsta lor, anume voievozii care au locuit la acea curte, iar ei s-au așezat frumos, turcește, de jur împrejurul ei, ceea ce m-a surprins, căci din copiii agitați, dornici de a alerga și a se juca, au devenit atât de atenți și captivați de ceea ce li se povestea, lucru care s-a întâmplat și la Mânăstirea Dealu (care se vedea din Turnul Chindiei), penultimul obiectiv turistic de pe lista activităților din 19 aprilie.
Ultimul fusese Mausoleul de la Mateiaș, pe care din păcate l-am găsit închis, așa că ne-am odihnit pe scările de la intrare, unde am povestit, făcut poze și cântat imnul național.

 

 

Vizitările sfârsindu-se, odată cu ele am sfârșit și noi înapoi în autocarul încins de soare. Copiii nu mai aveau răbdare, voiau să mănânce și să se joace undeva la răcoare, iar locul perfect era Pensiunea Dracula din comuna Arefu, acolo unde am fost cazați pentru o noapte.
Pe drumul spre Arefu am stat pe locul acela de lângă șofer, unde m-am bucurat din plin de  peisaj, în ciuda faptului că, din cauza blugilor negri pe care-i purtam la acel moment, eram o tomată pe două picioare, iar fața, pentru că soarele îmi ajungea doar până deasupra nasului, devenise steagul Poloniei, lucru de care, mai târziu, Dumitrel a făcut haz de necaz.

Odată cu intrarea în munți, urechile mele pocneau tot timpul din cauza aerului rarefiat și al presiunii. Cu ochii eram pe lucrurile din jur, iar cu urechile, atât cât mi se permitea, eram pe cei mici din spatele meu.
A fost atât de obositor fizic, dar mi-a hrănit și odihnit mintea pentru puțin timp.
Ajunși la destinația finală din ziua respectivă, am mâncat, ne-am cazat, despachetat ș.a. , lucruri neinteresante de povestit în acest articol.

 

20 APRILIE

 

Trezirea în camera fetelor, alături de care stăteam eu, a fost și la 5:30 dimineața, și la 7, și la 7:30, până a reușit toată lumea să se trezească.
Împachetarea, predarea camerelor și micul dejun au fost făcute pe repede înainte, iar noi ne aflam din nou în autocar, de data aceasta îndreptându-ne spre Cetatea Poenari, cetatea care datează încă din secolul al XIV-lea.

Mușchii picioarelor mele se vaită în timp ce eu scriu articolul ăsta, în memoria celor 1480 de trepte pe care le-au urcat, la început încrezători, mai târziu extenuați. Vă zic sincer că în momentul în care am zărit cetatea și cât de puține trepte mai avem până la ea, parcă dispăruse oboseala.

 

 

La doar douăzeci de km, aproximativ, se afla barajul Vidraru, loc imposibil de ratat, drept urmare a fost un „must see”.
Acolo, elevii, împărțiți pe două grupe, au desenat pe asfalt steagurile României și Uniunii Europene, au privit lacul de acumulare și statuia lui Prometeu, apoi s-au plimbat de-a lungul barajului, ascultând informațiile oferite de elevii mai mari.

Azi tot pe locul de lângă șofer am zăcut, parcă ceva mă pironise acolo, iar în drum spre baraj nu știam ce să fac mai întâi: să mă uit în prăpastia din dreapta și să amețesc? Să mă uit în stânga, la niște stânci pe care erau amplasate indicatoare cu „ATENȚIE! Cad pietre!”? Sau să mă uit drept înainte și să văd ambele lucruri?

Ultimul obiectiv a fost Mânăstirea Curtea de Argeș, din fericire pentru noi și pentru stomăcelele noastre.
Din nou, zburdălnicia copiilor a clacat în momentul în care au luat contact cu poveștile spuse de unul dintre preoții catedralei, Acesta le-a povestit celor mici despre cum a fost ridicată biserica, dar și despre legenda în care este învăluită, cea a meșterului Manole și a soției sale. Pentru mine parcă a fost o retrăire a trecutului și, deși acum nu mai cred în Dumnezeu, parcă eram din nou în băncile școlii primare, ascultând povețile învățătoarei referitor la această legendă. Imediat ce au părăsit biserica, cei mici au zbughit-o spre zidul cu pricina pentru a vedea dacă se vede umbra trupului, dar bineînțeles că acolo se afla doar o inscripție, niște litere roșii ce alcătuiau cifre și cuvinte neinteligibile.
Au vizitat apoi și mormântul regelui Carol al II-lea, apoi ale regelui Mihai I și reginei Elena.
Ultimul „goal” ochit al excursiei a fost scrierea de mesaje pozitive pentru colegul de scaun/banchetă din autobuz, ceea ce ne-a luat în jur de vreo oră: împărțitul bilețelelor, scrisul, făcutul unui live pe facebook (marca Dumitrel), cititul absolut tuturor bilețelelor și, în final, devoratul unor dulciuri cam prea delicioase.

În final, copiii au umflat baloane si au scris pe acestea sentimentele pe care le-au avut în această excursie sau cum li s-a părut lor parteneriatul.

 

Experiența mea

Am realizat că munca ce implică niște copii, mai ales unii de clase primare, e mai mult decât dificilă, poate asta a fost și cauza întrebării mele pentru doamnele învățătoare: Cum de reușiți să-i liniștiți și să îi și învățați ceva în același timp?
Dacă nu se urca unul pe vreo pantă abruptă de pe drumul spre cetate, atunci altul se pierderea de grup. Dacă nu se pierdea de grup, rămăsese blocat în toaletă și tot așa. 
Dar ce te faci atunci când un autocar plin țipă în cor că-i este foame și apoi tu ești nevoit să oprești la cea mai apropiată benzinărie pentru niște sandwich-uri? 
Pe lângă toate astea și extenuarea mea fizică exagerată, a fost terapie pentru psihic din toate puctele de vedere. 
Fără internet, fără poluare, fără zone urbane extrem de populate. Că tot veni vorba de poluare, dacă aș fi văzut la mine-n oraș gunoiul aruncat pe jos mi-aș fi spus „Asta-i mentalitatea oamenilor.” și treceam cu vederea, dar acolo, departe, parcă mă simțeam vinovată pentru diluarea purității naturii.
Pentru o secundă eram din nou în copilărie: fetița care se juca și avea răni în genunchi.
Probabil cel mai emoționant moment a fost atunci când Cristina, una dintre învățătoare, a venit la mine, la micul dejun, și mi-a așezat în față nu mâncare, ci o carte împachetată frumos, drept cadou. A zis că a văzut-o într-o librărie, atunci când căuta cadouri pentru profesori, și s-a gândit la mine. Lacrimile mi s-au oprit totuși în gât, dar am lăsat-o fără aer din cauza îmbrățișării.

Deși nu credeam vreodată c-o să fiu atât de atașată de natură, odată cu scăderea altitudinii, în timp ce ne îndreptam spre casă, scădea și entuziasmul meu de a ajunge la mine în cameră și de a dormi. 
Trecând cu vederea copiii, cadrele didactice, agitația propriu-zisă și graba noastră de a finaliza tot ce ne propusesem, peisajul naturii nu ne-a slăbit nici o secundă și parcă-mi venea să plâng. România e frumoasă, păcat că sufletul populației sale o strică… 
Natura e simplitate, iar datorită ei s-a rupt barajul de  „Elevul de la țară VS cel de oraș”. Ne-am sincronizat unii pe alții, iar simfonia din căștile mele se transformase brusc în nemurirea ciripitului păsărilor și susurul neîncetat al Argeșului. 

Amalia aici, atât am avut de zis, până data viitoare când ne citim, numai lecturi frumoase. 

 

Reclame

2 gânduri despre „O piesă de basm | Târgoviște & Arefu

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: