Hello there, strangers! Se simte ca o veșnicie de când nu am mai vorbit cu voi printr-un articol, de fapt chiar a trecut o veșnicie de atunci. I’m so mean.
Nici nu plănuiam să scriu acest articol dacă nu se petreceau o serie de schimbări în viața mea și cu mine: schimbări despre care simt nevoia că trebuie să vorbesc, so here we are.

Copil fiind, mi-am dorit, ca toți copiii de altfel, să cresc mare, să fiu un adult. Adolescentă fiind, încă aș da orice pentru rănile din genunchi sau grijile inexistente.
Recent s-au întâmplat multe cu mine. O serie de schimbări în lanț care îmi vor afecta, în mod fericit sau poate nu, viitorul și alegerile  care vor urma. Am lăsat oamenii să plece, m-am eliberat pe mine de ei, mi-am cerut scuze de la alții, persoane cu și despre care nu credeam că voi mai vorbi vreodată, am acceptat trecutul și m-am împăcat cu eul meu interior care-mi regreta alegerile.

 

Tot recent am vorbit și cu un adult despre toate astea, pentru că, duh, simțeam nevoia de un sfat de la cineva “cu experiență”, așa că am apelat la un prof. După ce a ascultat în liniște tot ce i-am povestit, primul lucru pe care l-am auzit a fost: “Ai crescut frumos, Amalia! Deja nu mai ești un copil și, evident, nu mai ești atât de emotivă referitor la “letting people go”. N-am ce să fac altceva, decât să te felicit pentru cine ai devenit!”. Iar eu, din senin, în momentul ăla de cumpănă, am realizat ceva: eu chiar m-am maturizat. Oricât aș urî să recunosc asta, oricât aș vrea să mai copilăresc puțin, cu toate că am un comportament de copil uneori, am crescut.

Îmi amintesc cum, în copilărie, visam la cine voiam să fiu. Visam cum trebuia să fiu. And now here I am. Realizez că am devenit acea persoană la care aspiram, caracter pe care n-am avut cum să-l cunosc până luna asta. Am realizat și că vreau să cunosc singură viața, să mă bucur singură de ea, să mă simt liberă pe scurt: deci m-am eliberat de mine, într-un fel. Nici pierdută nu mai sunt, nici-de-cum acea pasăre care a evadat din colivie și e debusolată de noua lume pe care o are în fața ochilor. Sunt atât de împlinită cu mine încât îmi vine să explodez de bucurie, iar acum câteva luni mă dădeam de ceasul morții că nu știu ce să fac cu viața mea. E ciudat cum lucrurile evoluează atât de rapid și în cele mai neașteptate momente. Îmi vine să râd acum, reflectând asupra mea, cea care nu știa ce să facă. Era atât de simplu. Răspunsul era în fața ochilor mei, dar nu avusesem eu curajul să-l recunosc.

Cred că “maturitatea” asta începe acolo unde drama se sfârșește. Știu că sună atât de clișeic, in fact, mereu e ceva clișeic, dar depinde de perspectiva din care privești.
Acum, sintetizând tot ce am zis mai sus, cu ce ar trebui voi să rămâneți e următorul lucru: nu încerca să crești forțat, căci nu ajungi nicăieri. Lucrurile bune au nevoie de timp, încredere și speranță, apoi schimbarea o vei simți de la sine și vei ajuta la împlinirea ei fără ca măcar să realizezi.
I mean, uitați-vă la mine, sunt de 16 ani pe pămânul ăsta și abia acum simt că m-am născut.

Oh, și am atât de multe planuri, așteptați doar.
Kisses. ❤

Advertisements