Oboseala îi paralizase trupul și, cu un ultim oftat, tânăra încuiase undeva în adâncul ei ce însemnau, de fapt, persoanele dragi pentru ea. Veninul lor, încă prezent, îi tulburase mintea și se întrebase cum putea fi atât de oarbă? Iubea cărțile așa că ea însuși era un personaj acum, unul neobservat, unul neimportant. Cum se ajunsese aici? Oboseala îi paralizase trupul și, cu un ultim oftat, tânăra încuiase undeva în adâncul ei ce însemnau, de fapt, persoanele dragi pentru ea. Veninul lor, încă prezent, îi tulburase mintea și se întrebase cum putea fi atât de oarbă? Iubea cărțile așa că ea însuși era un personaj acum, unul neobservat, unul neimportant. Cum se ajunsese aici? Nu știa dacă era tristă sau nu, nu știa cum se simțea, știa doar că ar plânge zile întregi. Era ok, însă s-ar fi aruncat în fața unei mașini. Ce clișeic, nu? Micuța copilă rănită de lumea în care trăia, care ar fi vrut să nu existe. Din nou, aceeași poveste sub altă înfățișare.  Realitatea o izbi și apoi ajunsese să se urască din nou. Se uita în oglindă, iar ura îi sfredelea trupul și sufletul doar dintr-o simplă privire. În ochii, odată ai unui copil fericit, dăinuia amărăciunea iar colțurile buzelor ce odată erau îndurerate din cauza prea multor râsete acum erau curbate într-o formă anormală și înlănțuite de mâhnire. Se ridică aproape robotic, dezgustată de propria înfățișare morală  și în a doua secundă se aruncă din nou în pat, își înăbușă un țipăt și lăsă lacrimile să pună stăpânire pe chipul ei palid. Acest copil zmiorcăit avea nevoie de ajutor. Țipătul ei era însă mut, astfel că tânăra aștepta ca cineva să o privească, să o privească cu adevărat, și să o ajute, mai mult de atât, era defectă și aștepta persoana care să o repare. Însă cine și-ar fi bătut capul cu ea, pierzându-și poate timpul într-o încercare eșuată. Era ca și cum ai încerca să faci o jucărie fără baterii să funcționeze. Cum avea să învețe toate astea de una singură? Singurul mod prin care putea învăța era să se rănească pe ea mai întâi, însă pe cine mințea? În lumina publicului masca ei era aproape indistructibilă și nu degeaba fusese catalogată drept arogantă, deoarece nu-i citeai sentimentele pe chip, dar, de fapt, sub acest ambalaj al aroganței zăcea un trup plin de greșeli. La ce folos succesul, la ce folos felicitările profesorului legate de scrierile ei dacă  la sfârșit bucuria era anihilată de singurătate? Era bucuroasă și pentru o secundă buzele îi zvâcniră într-un zâmbet strâmb deoarece fusese remarcată, ba chiar lucrarea ei fiind considerată de bună calitate, însă lacrimile îi înțepaseră imediat colțurile ochilor și surâsul devenise o altă încercare de ascundere a adevărului… Fiind singură cu gândurile și sentimentele ei, copila realizase că nu mai avea unde fugi, nu mai avea cum evada. Nu mai putea face asta la nesfârșit. Trebuia să stea și să îndure consecințele propriilor greșeli.    

Gânduri scrise pe acordurile enigmatice ale lui Jacob.